Când ne gândim în industria transporturilor la imposibilitatea efectuării unui transport în acord cu reglementările în vigoare, de multe ori primul lucru care ne vine în minte este tema “refuzului acceptării mărfurilor la destinație” – reglementat în articolul 15 – în sensul că – un obstacol de transport poate apărea în mod natural pe drumul către destinatar, și chiar la expeditor – ne gândim la cazul, unde, în contract, tipul de camion nu a fost specificat și apoi o încărcare eșuează din cauza unui camion neadecvat.

Pe hârtie este așa cum se întâmplă atât de des: conform articolului 14, care spune:

1. Dacă pentru un motiv oarecare, executarea contractului în condițiile prevăzute în scrisoarea de trăsură este sau devine imposibilă înainte de sosirea mărfii la locul prevăzut pentru eliberare, transportatorul este obligat sa ceară instrucțiuni persoanei care are dreptul să dispună de marfă, în conformitate cu articolul 12.
2. Totuși, dacă circumstanțele permit efectuarea transportului în condiții care diferă de cele prevăzute în scrisoarea de trăsură și dacă transportatorul nu a putut să obțină în timp util instrucțiunile de la persoana care are dreptul de a dispune de marfă conform articolului 12, el va lua măsurile pe care le consideră ca fiind cele mai bune în interesul persoanei care are dreptul de a dispune de marfă.

Să începem cu paragraful 1 al articolului de mai sus – se presupune că este încă ușor: se informează persoanele autorizate – de obicei, acesta este expeditorul; pentru transportator, expeditorul este și cel de la care a luat contractul, comanda de transport – acesta emite o indicație și aceasta este pusa în aplicație. (Apropo: Expeditorul poate pentru protecția sa – și pentru a dovedi ulterior, că este de fapt persoana îndreptățită – să ceară prima copie a scrisorii de trăsură (CMR) precum și însemnările trecute în aceasta, și să verifice dacă i s-au respectat aceste instrucțiuni – dar nu este obligatoriu).

Cine suportă totuși costurile, care apar ca urmare a executării acestei instrucțiuni? Răspunsul în articolul 16 din Convenția CMR este clar: Expeditorul, cel care a plasat comanda de transport. Dacă nu: transportatorul însuși s-a îndatorat cu aceste costuri. Teoretic, sunt astfel de premise pentru care, transportatorul trebuie să poarte aceste costuri, și, mai strict decât atât, că transportatorul este răspunzător pentru o daună, chiar dacă vine în contrast cu răspunderea lui, indiferent de vină. În practică, este valabil în mod obișnuit: dacă transportatorul a cauzat obstacolul – sub-secvențial, este răspunzător CMR – trebuie ca el să suporte costurile îndeplinirii acestei instrucțiuni, în caz contrar, nu.

Normal că deseori se ajunge la discuții, cine este de fapt răspunzător cu aceste costuri. Noi recomandăm ca toate părțile implicate, în situații acute, aceste discuții să le lase deoparte urgent – după Motto-ul “mai întâi daunele și costurile să le menținem joase – apoi să clarificam întrebările legate de costuri”. De preferat este să aveți lângă dvs. specialiști cu experiență, cum este echipa Lutz.

Ceva mai complicat este, când nu au fost înmânate instrucțiuni: Transportatorul trebuie atunci “în interesul bunurilor” să acționeze. Mai departe, el poate conform articolului 16 din Convenția CMR, să aleagă la rândul lui un terț – în mod obișnuit, tot un transportator – pentru a-i încredința marfa pentru descărcare și depozitare.

1. “Transportatorul are dreptul la rambursarea cheltuielilor legate de solicitarea de instrucțiuni sau cele determinate de executarea instrucțiunilor primite, cu condiția ca aceste cheltuieli să nu fie consecința culpei sale”.
2. În cazurile indicate în articolul 14 paragraful 1, și în articolul 15, transportatorul poate să descarce imediat marfa în contul persoanei care are dreptul să dispună de aceasta; după această descărcare, transportul este considerat terminat. Transportatorul își asumă atunci păstrarea mărfii. El poate totodată să încredințeze marfa unui terț și nu este atunci răspunzător decât de alegerea judicioasă a acestui terț. Marfa rămâne grevată de creanțele rezultând din scrisoarea de trăsură și de toate celelalte cheltuieli.
3. Transportatorul poate să procedeze la vânzarea mărfii fără să aștepte instrucțiuni de la persoana care are dreptul să dispună, când natura perisabilă a mărfii sau starea ei o justifică sau când cheltuielile pentru păstrare sunt disproporționate față de valoarea mărfii. În celelalte cazuri el poate, de asemenea, proceda la vânzarea mărfii, dacă, într-un termen rezonabil, el nu a primit din partea persoanei care are dreptul să dispună de marfă instrucțiuni contrarii a căror executare îi poate fi cerută în mod echitabil.
4. Dacă marfa a fost vândută în baza dispozițiilor prezentului articol, suma obținută din vânzare trebuie pusă la dispoziția persoanei care are dreptul de a dispune de marfă, minus cheltuielile care grevează marfa. Dacă aceste cheltuieli sunt mai mari decât suma obținută din vânzare, transportatorul are dreptul la diferență.
5. Procedura utilizată în caz de vânzare este determinată de legea sau de uzanțele locului unde se găsește marfa”.

În orice caz, ca și premisă pentru acest lucru, este faptul că nu e posibil, să poată fi eliminate complet obstacolele de transport.

În practică, sunt o varietate de cauze pentru obstacolele de transport apărute; de exemplu, când șoferului nu i se permite să asiste la încărcare – probabil de teamă, că ar putea să aducă purtători de boli în firmă (în contextul actual de Covid-19). Când expeditorul sfătuiește în cazul acesta, ca transportul să aibă loc oricum, transportatorul este în siguranță în termenii legali de transport. Am dori să subliniem, totuși, că acest lucru nu rezolvă, desigur, problema că transportatorul de mărfuri este responsabil pentru securizarea încărcăturii în condiții de siguranță în temeiul Legii traficului rutier, iar la aceste erori conexe trebuie avut în vedere că pot exista și potențiale vătămări corporale.

În timp ce, în esență, cei care țin pasul cu respectarea instrucțiunilor se află pe partea sigură, pot exista situații în care un șofer responsabil ar trebui pur și simplu să refuze sa plece de la locul încărcării, în lipsa acestor instrucțiuni.

De imaginat sunt de asemenea cazurile, unde îndeplinirea unei comenzi de transport nu poate fi îndeplinită din cauza unui accident, unde camionul este confiscat, unde șoferul nu are voie să meargă mai departe…aici imaginația poate fi fără granițe – și întotdeauna este valabil: transportatorul are voie numai în cazurile descrise (fără instrucțiuni primite) să decidă el însuși.

Pe scurt, de aceea, recomandăm tuturor celor implicați: vă rugăm să cooperați pentru ca daunele și costurile ulterioare să fie la un nivel cât mai mic – o discuție poate fi lăsată la urmă, iar în cazul ideal trebuie lăsată în seama experților.